Je t’ai dans la peau

Toi…

Toujours toi…

 Rien que toi…

Partout toi…

Toi… toi… toi…

Toi…

Je t’ai dans la peau, ‘y a rien à faire.

Obstinément, tu es là.

J’ai beau chercher à m’en défaire,

 Tu es toujours près de moi.

Je t’ai dans la peau, ‘y a rien à faire.

Tu es partout sur mon corps.

 J’ai froid, j’ai chaud.

Je sens la fièvre sur ma peau.

Après tout, je m’en fous de ce qu’on peut penser.

Je n’peux pas m’empêcher de crier.

Tu es tout pour moi, j’ suis intoxiquée

Et je t’aime, je t’aime à en crever.

 Je t’ai dans la peau, ‘y a rien à faire.

Obstinément, tu es là.

J’ai beau chercher à m’en défaire,

Tu es toujours près de moi.

 Je t’ai dans la peau, ‘y a rien à faire.

Tu es partout sur mon corps.

J’ai froid, j’ai chaud.

Je sens tes lèvres sur ma peau. … ‘y a rien à faire, j’ t’ai dans la peau…

Iarna (I)

Era iarnă. O iarnă dintr-aceea seacă, vîntoasă, fără prea multă zăpadă, cu temperaturi atît de scăzute încît îţi simţeai sîngele literalmente îngheţat în vene. Se întunecase deja afară, îţi mai aminteşti? Iar noi, copii încăpăţînaţi şi independenţi, dănănăiam pe străzile oraşului cîndva aglomerat, acum aproape pustiit de viaţă. Şi Doamne, cît eram de încîntaţi de miile de luminiţe  din vitrinele magazinelor, de fulgii electrici imenşi atîrnaţi de stîlpii de tensiune, de coşurile de gunoi pline cu hîrtii viu colorate care îmbrăcaseră în urmă cu doar cîteva ore tot felul de cadouri! Eram zdrenţuroşi, dar rîdeam fără să ne oprim, eram cei mai fericiţi copii. Ce ne-am mai amuzat cînd ne-am pitulat pe sub barele de acces de la metrou şi am tulit-o apoi pe scări, lăsîndu-l pe paznic să urle în urma noastră un “Hei, voi, staţi pe loc!” inutil. Iar tu, cu ghetele tale murdare, cu botul bocancului stîng dezlipit, erai de pomină. Mai ştii cum ne-au apostrofat nişte inşi în metrou şi cum o doamnă cumsecade ne-a luat apărarea, crezînd că suntem “de-ai nimănui”? Şi noi chicoteam, ne dădeam ghionturi şi ne ţineam respiraţia ca să nu pufnim în rîs. De parcă nu ştiam că acas’ ne-aşteaptă ai noştri îngrijoraţi, cu bradul probabil deja împodobit şi cu masa pusă.

Am făcut şi cîţiva bani în seara aia parcă, nu? Păcat că i-am dat pe toţi pe gumă de-aia aromată…şi acum mă gîndesc că am fi putut să luăm, totuşi, şi altceva. Aveai tu o obsesie pentru baloane de gumă. Iar tanti aceea generoasă din metrou ne-a invitat să ne petrecem Ajunul la ea, mai ştii? Mă întreb uneori cum ar fi fost seara aia dacă am fi spus “da” şi ne-am fi dus acasă la dumneaei. Îmi imaginez că avea vreo două, trei pisici în apartament. Avea paltonul plin de păr de pisică! Sau cîine…dar nu, nu, cred că era genul care iubea pisicile. Şi-apoi, mă gîndesc la brăduţul ei de-un metru, poate mai puţin, unul artificial şi împodobit cu cîteva globuleţe, eventual o fîşie de beteală galbenă. Nu cred să fi fost prea înstărită doamna aceea. Oamenii buni şi generoşi nu sunt înstăriţi. E o regulă nescrisă. Şi-n plus, mai ţii minte? Era toată îmbrăcată în negru. Pesemne că-i murise bărbatul de curînd, poate de-asta ne şi invitase la dumneaei. Se simţea singură. Nu cred să fi avut copii. Păcat. Ar fi fost o bunică genială. Ai văzut cum a observat semnul meu roşu, de la încheietura mîinii drepte? I-me-diat! Nimeni înaintea ta nu observase semnul acela atît de repede. Şi unde mai pui c-avea şi mănuşi. Parcă şi acum resimt atingerea caldă a palmei sale plinuţe şi ridate. M-a întrebat unde m-am rănit. Nu i-am zis că am căpătat semnul ăla pentru c-am uitat într-o noapte să-mi dau elasticul jos de la mînă. Ar fi fost prea…copilăresc. Voiam să capăt un aer de erou! Aşa că sigur îţi aminteşti cum i-am istorisit o poveste gogonată despre pisici rămase în copaci (vezi? de pe atunci mă gîndeam că are o pasiune pentru pisici!), urcuşuri şi alunecări periculoase pe scoarţa abruptă a pomului, salvarea şi restituirea bietei vietăţi stăpînilor etc. etc.  Ce mai rîdeai!

Şi-apoi, iarna următoare. O iarnă parcă mai rece ca precedenta, viscoloasă, cu zăpadă adunată în strat gros pe maşini, făcută grămăjoare – grămăjoare în faţa scărilor de bloc, zăpadă dintre cele despre care ne plăcea mereu să spunem că “se poate săpa în ea”.  Iar tu crescusei cu vreo zece centimetri în înălţime şi astfel, eu devenisem “cel mic”. Îţi juram că am să te întrec pînă iarna viitoare, dar nu prea mă luai în seamă pe vremea aia, nu?

Deja începusem să mergem la colindat, însă nu oricum. Mai ţii minte strategia “două deodată”? Ca să economisim bani şi ca să ne sporim profitul, ciocăneam la două uşi simultan şi cîntam în cor pentru ambele familii. Eh, se mai întîmpla să te invite în hol şi eu, care eram mai aproape de cealaltă uşă, să rămîn pe-afară, dar te-am iertat între timp şi pentru asta.  Aproape că strînseserăm bani de bicicletă-n iarna aia. Dar, din nou, te-ai apucat să-ţi iei gumă de-aia afurisită şi…eh, am lăsat-o pe iarna viitoare.

Şi ce tristă a fost iarna anului următor…

Te-ai mutat de lîngă mine. Mai întîi la cîteva staţii distanţă, apoi în cealaltă parte a oraşului şi apoi într-un altul. Mai în nord. Întotdeauna mă întrebam cum sunt iernile la tine, avînd în vedere că acum eşti mai la nord. Te invidiam pentru zăpada pe care o anunţau meteorologii uneori în oraşul tău, în timp ce aici numai vîntul rece, care ne biciuia odinioară obrajii, mai stăruia să rămînă. Te-am învinuit cîţiva ani la rînd pentru vremea urîtă din timpul celor trei luni de anotimp geros. “Ai luat zăpada cu tine” îţi şopteam, adesea, cu nasul lipit de geam, sperînd că o să-mi auzi reproşul prietenesc.

Apoi a venit pubertatea peste mine, poate a picurat cîţiva stropi nărăvaşi şi peste tine.  Şi, deşi mi-era îngrozitor de dor să te văd, să-ţi vorbesc, să rîdem împreună, mă bucuram că nu eşti lîngă mine în astfel de momente. Vedeam în fiecare zi cum mă schimbam, cum pubertatea îmi aducea în desaga ei imensă coşuri pe frunte, centimetri în plus prin diferite părţi ale corpului, pilozităţi dubioase şi alte probleme de acest fel. De alergat, nu mai puteam alerga în voie, căţăratul în copaci îmi punea deja oareşce dificultăţi, la orele de sport băieţii mă priveau ciudat cînd voiam să joc fotbal cot la cot cu ei şi, poate cel mai enervant lucru dintre toate, auzeam în permanenţă, precum o melodie nesfîrşită în surdină, aceeaşi propoziţie: “Eşti domnişoară mare acuma”.

Au mai trecut încă vreo două ierni peste mine, peste tine, peste pubertatea noastră pe care n-am apucat să o împărtăşim, peste mîinile noastre vizibil mai mari şi mai puternice. Aveam 15 ani, treceam la o altă etapă a vieţii: mult disputatul liceu. Te-am sunat să te întreb cum eşti, unde ai intrat, ce ai făcut. Mi-ai răspuns cu o voce de puşti timid “Ai să afli, dar nu acum”. Şi să ştii că eram extrem de nedumerită în ziua aceea şi-n cele ce-au urmat! Şi furioasă. Da, furioasă pentru faptul că mi-ai închis atît de brusc, fără nicio explicaţie. Dar a venit iarna…frumoasa şi draga noastră iarna, cea care ne-a despărţit şi care, la fel de bine, ne-a reunit.

Nu te-am recunoscut în ziua aceea înnorată de decembrie. Am trecut pe lîngă tine, deşi-mi zîmbeai familiar, un zîmbet fermecător, care îmi dăduse fiori. Îi pusesem însă pe seama frigului de afară şi a faptului că începuse să fulguiască. Primii fulgi de zăpadă…ai văzut? Ai adus zăpada cu tine!

Ai venit după mine, m-ai prins de mînă şi mi-ai spus ceva ce nu mi-ar fi spus poate nimeni…sau, oricum, nu ar fi avut acelaşi sens: “Uituco, îţi mai laşi elasticele de păr să-ţi sugrume încheietura noaptea?”.

Şi am rîs, Dumnezeule, cît am rîs! Beam ciocolata caldă împreună, stam faţă în faţă, exact ca odinioară, lîngă geam, să putem privi afară, să contorizăm fulgii, să ne facem planuri pentru tot restul zilei. Dar erai un altul, iată-te, un puşti, prietenul meu din copilărie plus cinci ani în cîrcă…erai schimbat, atît de schimbat. Şi vedeam, simţeam cum încercam amîndoi să ne purtăm fireşte, să ne regăsim apropierea de acum cinci ierni… Dar mă priveai într-un anume fel sau mă vedeam în ochii tăi într-un anume fel. Şi zîmbetul, zîmbetul tău era schimbat, ca şi tine, spunea alte cuvinte, rostea alte taine…

Lines

- Hey, wait! Hey…I love you!

-You know, I…I’m really starting to hate that word. The way people use it, like you and my dad. Like you just say it and  it makes everything better, like you just say it and everything goes away.

-Just tell me what I can do.

-You’ve already done it.

- Îţi imaginezi cîtă dezamăgire provoci?

- Nu-mi pasă.

“Eu nu citesc Coelho, eu sunt entelectual!”

Spunea un stimabil domn astăzi că intelectualul zilelor noastre este cel care este împotriva a tot şi a tuturor. Lucru cît se poate de adevărat, mi-am spus plină de emfază.

Ce toleranţă, ce răbdare, ce încercare de înţelegere şi capacitate de analiză, ce atîta gîndit, bă “boule”? Eu sunt împotriva sistemului, a lui Eminescu şi a oamenilor, în genere. Eu pot, pentru că eu SUNT, pe cînd tu nu poţi, pentru că tu NU EŞTI. Ce elita mea de viaţă?

M-am gîndit astăzi la ce a vrut să spună nenea ăla inteligent cînd a grăit cuvintele “Renunţaţi să mai fiţi elitişti. Dacă vreţi să fiţi intelectuali, duceţi-vă la Litere”. Şi mi-am dat seama, încă o dată, cît de prinşi în ţesătura groasă a prejudecăţilor suntem cu toţii. S-au schimbat priorităţile, s-au schimbat tendinţele fiecăruia, s-au schimbat pînă şi cele cîteva principii care mai existau. Acum suntem tentaţi să criticăm, să privim cu fruntea încruntată “orice”-ul care nu corespunde “ceva”-ului nostru, să măturăm cu violenţă tot ceea ce auzim de la cei din jur că e “naşpa, frate”. Noi am renunţat să mai cercetăm, să mai citim despre un anume subiect, să mai vedem cu proprii ochi, să auzim cu propriile urechi. Ne supunem, aşa cum spunea cel pe care-l pomeneam la începutul postului, unui elitism exacerbat, fără ca măcar să cunoaştem cu adevărat “elitele”. Mărşăluim încrezători, cu pieptul umflat şi cu paşi mari, în trupă cu societatea, cot la cot cu speculanţii, ignoranţii şi aroganţii fără cusur. De ce l-aş mai citi pe Eminescu, devreme ce toţi din jurul meu îmi spun că e supraevaluat şi că, în fond, nu-i aşa extraordinar? Coelho?! Come on, pot mai mult de atît, doar nu consum “cultură de masă”, ca toţii imbecilii! Muzică comercială?! Eu sunt un om cu personalitate, eu nu ascult decît “no name”-uri. Şi lista poate continua.

Ne-am obişnuit, aşadar, să ignorăm vehement tot ce este fie prea mediatizat, fie disputat de nşpe mii de oameni înainte şi arătat cu degetul, ulterior. Problema nu este aceea că încercăm să alegem binele de rău sau, dacă îmi permit o analogie, grîul de pir şi viceversa. Dimpotrivă, e chiar o soluţie benefică. Marea problemă este că întoarcem spatele lucrurilor asupra cărora a căzut o ploaie de cuvinte peiorative, fără a ne mai sinchisi să le cercetăm, fără a încerca să ne convingem noi înşine de veridicitatea celor vehiculate. Este un lucru de bun simţ să te documentezi înainte să deschizi gura. Ţine de educaţie, pînă la urmă. Nu te apuci să te dai cu părerea despre una şi despre alta doar pentru că un anume mogul cu oareşce prestanţă a declarat la ştirile de la ora cinci că nenorocitul de Cutărescu a scris o Cutare carte într-un stil odios.

Nu mai avem răbdare cu noi înşine ori cu ceilalţi. Suntem atît de obişnuiţi cu ideea de a categorisi orice lucru, orice persoană, orice fenomen, încît, de cele mai multe ori, nu apucăm să cunoaştem nici măcar un sfert din adevăr. Noi avem un adevăr prefabricat, care ne este servit cu dibăcie de cei pe care aş îndrăzni să-i numesc chiar manipulatori în masă (sau de masă). Suntem mulţumiţi de adevărul ăsta, de folia asta de staniol care străluceşte aşa frumos şi în care ne regăsim propria reflexie de fiecare dată. Ce nu ştim noi este că nu orice reflexie a noastră ne reprezintă pe noi înşine.

Au fost cîţiva oameni, de-a lungul anilor, care şi-au pus banala, dar complicata întrebare “Da’ de ce aşa?”. Şi-au luat ochelarii, i-au pus pe nas şi-au exclamat ulterior: “Ia stai, domne, puţin! Ia stai că ceva nu-i bine”. Majoritatea, obişnuită să bage fiecare “oaie rătăcită” într-o categorie, a întîmpinat ceva dificultăţi de data asta în a-i clasifica pe stimabilii domni. Aşa că le-a spus simplu: inadaptaţi. I-a plasat undeva în afara cercului societăţii, impozanta şi măreaţa instituţie a societăţii şi şi-a continuat drumul de-a pururi drept.

Noi ar cam trebui să reînvăţăm să gîndim şi să procesăm informaţiile în mod corect. Să o luăm undeva de la…zero. Cu totul. Şi, eventual, să aruncăm prejudecăţile alea care ne omoară la gunoi. Ori în mare…a majorităţii.

[...]În comunicarea nonverbală, unul şi acelaşi mesaj poate fi transmis concomitent prin mai multe canale senzoriale. “Te iubesc” se spune, în limbaj nonverbal, prin modul de a privi (contact vizual), dar şi prin tremurul vocii (paralimbaj), prin îmbrăţişare şi sărut (atingeri corporale) şi – de ce nu? – prin semnale chimice (comunicare olfactivă). [...]

Desacralizare

Mi-am spus că de aş fi în stare să stochez în mine doar clipele care m-au făcut să rîd ori să plîng de fericire cîndva, aş avea şanse să mă salvez de mine însămi. În războiul declanşat, în lupta dintre mine şi mine, aş putea să înving. Dacă aş extrage cu penseta fiecare gînd rău, dureros sau trist şi-aş lăsa ca sîngele din locurile rămase goale să se coaguleze încet, treptat, lent, sfîrşitul tragic al calamităţii din mine ar putea să nu existe. Aş curăţa negrul din interiorul meu, mucegaiul şi petalele veştejite ale amintirilor, făcînd loc torentului care se sparge de pereţii cartilagiilor să se reverse, să năvălească în toate ţesuturile uscate şi seci. Mi-aş clăti rănile încă vii, m-aş spăla de mizeria şi gunoiul din mine.

Scădere bruscă a funcţiilor vitale

Eu vă citesc pe voi, zîmbesc uşor în colţul gurii, vă admir, dar nu vă cred. Parcurg visele, idealurile, iubirile (ne)închipuite, copilăriile şi scenariile voastre cu stropul de răbdare şi îngăduinţă care au mai rămas pe fundul cănii mele, vă ascult cuvintele şi vocile tinere, proaspete, încă fragede, străbat rînduri întregi de plăsmuiri şi zîmbete imaginate, dar e slabă şi sleită de puteri scînteia din mine. Eu vreau să vă cred, să fiu un fel de bunicuţă cu artrită, care surîde cînd vă aude cum visaţi la îmbrăţişări calde, sărutări furate şi strîngeri uşoare de mînă. Să vă aşez pe genunchii mei îmbătrîniţi şi să vă spun cu blîndeţe că e frumos să visaţi, e magic să vă creaţi propria lume de basm, e imperios necesar să nu lăsaţi pe nimeni să vă dărîme imperiul făurit. Dar nu pot să fiu bătrînica aceea calmă, bună şi înţeleaptă. Am îmbătrînit urît. Şi tot ce-mi doresc este ca voi să nu ajungeţi la cotitura la care am ajuns eu.

Să vă spun să renunţaţi? Să vă opriţi din idealizat frunzele arămii ori băncile de două persoane, din parc? Nu m-aţi lua în seamă. Aţi pufni zeflemitor şi aţi întoarce spatele. Sau m-aţi privi cu îngăduinţa cu care priveşti un bolnav în stare terminală.

Să vă spun că eu am fost ca voi, dar voi n-aţi fost ca mine? Sună a infatuare. Deşi nu-i decît tristeţe şi ceva amprente ale regretului acolo.

Să vă spun pilde existenţiale, care să vă deschidă ochii? N-ar avea niciun efect asupra voastră. Orbirea e plăcută, te ţine captiv într-un loc unde tu însuţi vrei să rămîi cît mai mult posibil. Recăpătarea vederii este cea cu adevărat dureroasă.

Să vă povestesc cum era bunicuţa asta, cum este şi cum va fi? Cu ce v-ar ajuta? N-ar trezi în voi decît ceva compătimire şi o urmă de simpatie. Sau mai puţin de atît.

Să încep fiecare propoziţie cu “Ai mare grijă!”? Ar fi de prisos.

Să vă las pe voi înşivă să vă daţi seama de tot? Da, asta ar trebui să se întîmple. Dar mi-e teamă. E al dracului de rece şi dur asfaltul ăla, odată ce te-ai lovit de el. E îngrozitor gustul acela pe care-l ai după în gură: metalic, sărat şi amar. Ei o numesc maturizare. Eu îi spun simplu “colapsul”.

La început a fost cuvântul

Am închis ochii, l-am deschis şi-am sperat să dau de un cuvânt bun. Am nevoie de un cuvânt bun. Nădăjduiam să fie relevant…sau irelevant. Mă gîndeam c-am să întîlnesc un altul sub el care  să-mi placă mai mult şi, astfel, să fiu tentată să mi-l însuşesc pe cel din urmă. Dar am dat de “kilometric”. Iar sub el era “kiselgur”. Am eliminat deci şi posibilitatea dublei alegeri.

Ciudat. Primul gînd nu a fost legat de sensul cuvântului. Nu mi-am imaginat o autostradă nesfîrşită, întinsă şi monotonă. Mi-am amintit de ceva ce scrisesem cîndva. Uite, acum nimic nu mai poartă nume. Nu mai poate să aibă un nume, toate s-au înstrăinat şi-au devenit ceva-uri şi cîndva-uri. Am îmbătrînit eu sau au îmbătrînit datele exacte din mine? În sfîrşit, mi-am adus aminte de un ceva special, dintr-un cîndva în care puneam fire din mine în fiecare propoziţie.  Şi-am ţinut enorm la ceva-ul ăla, fir-ar să fie. De ce oi fi deschis la “kilometric”? Nu puteam să dau peste cuvinte precum “răsfăţ”, “curcan”, “boxe” ? Adevărul este că, în judecata mea îndoielnică, orice irelevant capătă relevanţă. Aş putea să fac legături între ceva-urile de acum şi cele de odinioară în orice moment.  Dar diferenţa este că acum nu ştiu dacă-mi mai doresc asta.

Kilometric…da, kilometric este timpul care a trecut. Kilometrice sunt gîndurile de după. Ori din timpul. Ori de dinainte. Dracu’ ştie. Kilometrice sunt, poate, tărăgănarea din mine, împreună cu amînarea din mine şi regretul din mine. Kilometric este saltul nocturn din golul din mine…în golul din mine. Sau panica stăruitoare, care face pe neînţeleasa şi pe inabordabila cu mine. Mint. De fapt, e relaxarea din mine. Nesimţita şi veşnica relaxare din mine, coma ascuţită care-mi iese prin piele, paralizia mea mentală şi psihică. Mentală şi psihică? O fi pleonasm, dar aşa se simte. Mental şi psihic. Diferit. Şi împreună. Acut.

Kilometric rămîne timpul. Pentru mine este interminabil. Şi-asta mă face să mă întreb de ce am folosit cuvântul ăsta: interminabil. Vreau să se termine? Şi dacă da, ce? Timpul? Sunt idioată?

Poate că ar fi trebuit să fie “kiselgur” cuvântul meu. Ştiai ce înseamnă? Nicio idee. Cică “diatomit”. Ăsta ce dracului mai e? “Pămânţel”. Sau poate preferi “tripoli”.

Da, cu siguranţă ăsta ar fi trebuit să fie. N-aş fi înţeles nimic, deci n-aş fi putut răstălmăci sensuri. N-aş fi fost în stare nici măcar să inventez unele. De fapt, mint, din nou. Aş fi putut. Aş fi spus că viaţa mea e precum cuvântul ăsta de nepătruns: alambicată şi atît de complicată, încît n-ar înţelege-o nici Pruteanu. Dar nu-i ăsta cuvântul, aşa că de ce insist?

Mi-e teamă.

Cred că sufăr de o boală.

Aş numi-o spaimofobie. Mi-e frică de orice. Mi-e teamă de ei, de ele, de el, de ea, de tine, de mine. De mine? Mai ales. Sau “maaai aleees”.
Zîmbesc şi-mi spun acum c-aş fi un regizor groaznic, de ar fi să-mi pun viaţa pe role de film. Aş falimenta cu succes.

Kilometric, deci…făceam, cîndva, alfabete cu tine. Erai un cuvânt atunci, o verigă din multele cu care mă înconjuram. Sigur, aveai importanţa ta în ecuaţie, dar singur n-ai fi însemnat nimic. Iar acum însemni ceva. Vezi? De-asta nu te-am vrut acum, aici. Pentru c-ai fost nimicul de atunci, ceea ce te transformă în ceva-ul de astăzi. Şi asta mi te încarcă simbolistic de sensuri, de multiple sensuri. Iar eu sunt omul care îşi doreşte să tacă, să amuţească, de-ar fi posibil, cu totul! Şi gîndurile să-i tacă! Şi ochii să-i tacă! Şi inima, şi creierul, şi sîngele, şi degetele. Să tacă toate, să nu se mai audă pe sine. E o nebunie, mă. Kilometrică. Ha. Ha.

Poate că te idealizez, kilometricule. Poate că, în fond, nu eşti decît o autostradă interminabilă, monotonă şi cenuşie. În cîte poezii ai fost folosit pînă acum? Nu multe, este adevărat? Atunci, eu de ce te-aş poetiza? Şi-oricum…bucăţile mele poetice cu iz  bacovian te-ar plictisi de moarte.

Kilometric…este timpul.

Dreams

Thunder only happens when it’s raining
Players only love you when they’re playing
Women, they will come and they will go
When the rain washes you clean you’ll know