- Am vrut cîndva să fug de-acasă…
- De ce n-ai făcut-o?
- Poate că am făcut-o.
- Ai spus c-ai vrut. Adică ai avut intenţia, dar nu ai acţionat în privinţa asta.
- Nu asta se deduce din ce afirm eu.
- În fine…continuă.
- Am vrut să fug de acasă pentru că…dintr-o dată, nu mai simţeam “acasă” nimic din ce mă înconjura. Locul meu nu era acolo. Şi atunci, m-am întrebat unde este locul meu. Unde pot să plec, unde pot să evadez, în ce loc din lumea asta mă pot evapora cu adevărat? Mi-am luat un rucsăcel în spate, m-am încălţat, mi-am luat geaca pe mine şi am ieşit pe uşă.
- Ţi-ai luat telefonul cu tine?
- Mi l-am lăsat acasă. Cînd am ajuns la lift, m-am întors după el. M-am urcat în lift, iar pe la etajul şase am deschis brusc uşile şi m-am întors în apartament. L-am aruncat în plapumă şi mi-am spus “dă-l dracului”. Dar, în cele din urmă, l-am luat la mine.
- Deci nu voiai să pleci, de fapt.
- Ba da! Voiam să plec, să fug, să scap de tot!
- Nu. Tu voiai doar să fii căutată, să lipseşti şi să se simtă asta. Să ţi se ducă dorul. Lumea să se alarmeze, să se întrebe unde ai plecat, unde ai dispărut.
- Poate şi asta, dar…
- Numai asta. Continuă.
- Ăăă…şi-am urcat în primul autobuz. Am coborît la capătul liniei şi de-acolo am luat un tramvai. Nu aveam idee unde mă aflu, începea să se întunece şi, straniu, îmi plăcea sentimentul acela de panică şi teamă care mă cuprindea. Aşa că am continuat să merg aiurea pe străzi şi…
- Îţi închipuiai că o să fii atacată de cineva? Că o să ţi se întîmple ceva rău?
- Da, da…mă gîndeam că se poate petrece un lucru tragic în orice moment. Ştiu că am trecut şi pe lîngă nişte băieţi adunaţi în gaşcă…mi-era teamă. Dar ţi-am spus, continuam să merg şi teama asta parcă mă împingea de la spate, parcă îmi dădea şi mai mult curaj.
- Voiai să ţi se întîmple ceva rău?
- Ce întrebare mai e şi asta?!
- Tu doar răspunde.
- N-nu…nu îmi doream să fiu omorîtă sau violată, dacă la asta te gîndeşti!
- Simţeai că poţi păţi ceva nasol în orice moment, nu?
- Da…
- Şi mergeai înainte, nu te opreai, nu aveai de gînd să te-ntorci în noaptea aceea acasă…
- Nu voiam să mă mai întorc acasă!
- Ba da. Sigur că da. Ai ştiut că o să te-ntorci din momentul în care ai ieşit pe uşa aia metalică.
- Bazaconii.
- Fii sinceră cu tine însăţi. Voiai să păţeşti ceva rău?
- …
- Am să-ţi spun apoi şi de ce te-am întrebat asta.
- Cred că…nu ştiu, nu ştiu! Poate că da! Poate că voiam să se întîmple ceva, dar numai pentru a scăpa de aşteptarea aceea împuţită! Parcă aşteptam, eram într-o continuă încordare şi voiam să se termine mai repede, să vină finalul!
- Dar nici măcar nu ajunsesei la mijlocul cărţii…
- Exact! Speram să termin, să termin cu toată tărăşenia asta, dar să se întîmple dracului ceva şi să pot să…
- Am înţeles. Continuă.
- Vreau să-mi explici acum! Mi-ai promis că îmi explici, după ce-ţi…răspund la întrebare.
- Apare des sentimentul ăsta…de persecuţie, dorinţa de a ţi se întîmpla ceva rău. Apare mai ales atunci cînd vrei, prin asta, să te răzbuni pe cei la care ţii. Să îi faci, întrucîtva, să regrete modul în care s-au purtat cu tine, să le dezvălui o suferinţă care zace în tine de mult timp şi pe care, gîndeşti tu, o vor vedea numai printr-un astfel de mijloc. E un fel de doză dublă de durere, ca ceilalţi să o poată identifica şi diagnostica şi pe prima.
- Da…nu ştiu. Întotdeauna am simţit că nu contez prea mult în existenţa oamenilor. Că sunt unul dintre acele personaje pasagere, pe care le ţii minte o zi numai ca să le poţi uita o viaţă. Iar uneori, e frustrant. Doare.
- Ştiu.
- Ştii? Chiar ştii? Sau doar îţi faci meseria? Poate că datoria ta profesională e să ştii. Eu nu vreau să ştii, dacă o faci numai din astfel de considerente. Îmi doresc să nu ştii, să nu cunoşti, să nu simţi…dar să fii sinceră.
- Sunt.
- Şi mi-am continuat periplul nocturn prin colţurile, gîndeam eu, periculoase ale oraşului. M-au apostrofat cîţiva necunoscuţi, dar numai pentru a mă-ntreba cît e ceasul ori dacă ştiu, din întîmplare, care-i scorul meciului. Nu răspundeam la niciuna dintre întrebări, eram dezamăgită că sunt tratată cu acelaşi aer indiferent, că sunt văzută doar ca un simplu trecător. Oamenii sunt extrem de egoişti, să ştii. Ei nu o să-ţi vadă niciodată lacrimile, decît dacă acestea curg şiroaie pe obraji şi, eventual, mai scoţi şi-un chiţăit surd în timpul ăsta. Dar eu aveam torenturi de lacrimi în mine, torenturi care mă izbeau şi îmi loveau fiecare ţesut şi nimeni, absolut nimeni nu le putea vedea. Şi mă gîndeam că nici de mi-aş decupa o bucăţică, nici de m-aş împărţi într-un puzzle şi aş începe să pierd piese pe drum, nici măcar atunci oamenii nu ar vedea ce e în mine. Iar apoi…iar acum, chibzuiesc că şi eu sunt egoistă şi egocentrică.
- De ce?
- …de ce le-aş pretinde asta? Oricum, n-ar avea cu ce să mă ajute. Eu mai citesc tristeţea pe cîte un chip necunoscut, efemer şi la fel de pasager ca şi mine…dar cu ce îi schimb eu cursul vieţii, observîndu-i posmorîrea? Nu sunt în stare nici măcar să-i înalţ privirea din pămînt, darămite să-i aştern un zîmbet în colţul gurii…
- Dar ştii că nu poţi face nimic…
- Ştiu, ştiu…şi nici ei nu-mi pot face mie nimic. Sau poate…nu ştiu, e ceva straniu în toată tărăşenia asta. Eu, spre exemplu, cred că aş fi capabilă să-mi alung toată tristeţea şi lehamitea pe care o am în momentul acela, dacă un necunoscut mi-ar zîmbi aşa, din senin!
- Deci ai putea fi ajutată.
- Da!
- Dar ei nu ştiu asta.
- Nu…
- Şi poate că acel chip pe al cărui obraz întrezăreşti urme ale tristeţii ar putea fi însufleţit în acelaşi mod. Dar tu nu ştii asta.
- Nu…
- Te-ai gîndit că ştii?
- M-am gîndit că…sunt lucruri mult prea grave, încît să poată fi salvate sau eliminate…cu un zîmbet.
- Dar şi ce e în tine e grav.
- Da…
- Şi totuşi, te-ar ajuta un zîmbet.
- Da…
- Şi poate că zîmbetul ajută şi alţi oameni, nu numai pe tine.
- Eu…
- Hai. Lasă asta. O să revenim la ea. Continuă.
- Păi…rămăsesem la
-…ora şi meciul.
- Ah, da. Şi nu le răspundeam, treceam aşa, absentă, pe lîngă ei. Mă uitam la ecranul telefonului şi îmi primeam din nou răspunsul la întrebarea “de ce?”. Parcă îmi urla în faţă “Tu-nu-con-tezi”. Nu mă sunase încă nimeni, nu mă căutase nici mama…
- Şi ce-ai făcut, atunci?
- Am mai mers, am continuat să colind străzile. Deja îmi spuneam că o să scriu o carte genială bazată pe experienţa asta. Întotdeauna mi-am dorit să scriu una, ştii…
- OK, dar ce-ai făcut după?
- După…mă rog, a mai trecut o oră. Am observat că atunci cînd eşti în aşteptarea a ceva, timpul trece îngrozitor de greu.
- Într-adevăr.
- Şi l-am sunat.
- De ce?
- Nu ştiu, aveam nevoie să vorbesc cu cineva. Dar n-a răspuns.
- Ai încercat şi-a doua oară?
- …da. Mă simţeam dezamăgită. Mai dezamăgită, de fapt.
- Şi ce a urmat?
- M-am aşezat pe o bancă şi am început să plîng. M-am oprit o oră mai tîrziu şi m-am întors acasă.
- Aşa…
- Şi atît. Asta e povestea. Mama se uita la ştiri, fratele era la calculator. Mi-a aruncat un “unde ai fost?” neinteresat, nu i-am răspuns şi m-am dus în cameră.
- O poveste este întotdeauna mai mult decît frazele înşiruite care o compun.
- Ei bine, la mine nu. Aş fi vrut doar un zîmbet şi am primit…ce am primit?
- OK, dar tu?
- Eu…?
- Tu de ce nu zîmbeşti?
- Păi nu am de…
- TU de ce nu-MI zîmbeşti?