Intracomunicare

- Am vrut cîndva să fug de-acasă…

- De ce n-ai făcut-o?

- Poate că am făcut-o.

- Ai spus c-ai vrut. Adică ai avut intenţia, dar nu ai acţionat în privinţa asta.

- Nu asta se deduce din ce afirm eu.

- În fine…continuă.

- Am vrut să fug de acasă pentru că…dintr-o dată, nu mai simţeam “acasă” nimic din ce mă  înconjura. Locul meu nu era acolo. Şi atunci, m-am întrebat unde este locul meu. Unde pot să plec, unde pot să evadez, în ce loc din lumea asta mă pot evapora cu adevărat? Mi-am luat un rucsăcel în spate, m-am încălţat, mi-am luat geaca pe mine şi am ieşit pe uşă.

- Ţi-ai luat telefonul cu tine?

- Mi l-am lăsat acasă. Cînd am ajuns la lift, m-am întors după el. M-am urcat în lift, iar pe la etajul şase am deschis brusc uşile şi m-am întors în apartament. L-am aruncat în plapumă şi mi-am spus “dă-l dracului”. Dar, în cele din urmă, l-am luat la mine.

- Deci nu voiai să pleci, de fapt.

- Ba da! Voiam să plec, să fug, să scap de tot!

- Nu. Tu voiai doar să fii căutată, să lipseşti şi să se simtă asta. Să ţi se ducă dorul. Lumea să se alarmeze, să se întrebe unde ai plecat, unde ai dispărut.

- Poate şi asta, dar…

- Numai asta. Continuă.

- Ăăă…şi-am urcat în primul autobuz. Am coborît la capătul liniei şi de-acolo am luat un tramvai. Nu aveam idee unde mă aflu, începea să se întunece şi, straniu, îmi plăcea sentimentul acela de panică şi teamă care mă cuprindea. Aşa că am continuat să merg aiurea pe străzi şi…

- Îţi închipuiai că o să fii atacată de cineva? Că o să ţi se întîmple ceva rău?

- Da, da…mă gîndeam că se poate petrece un lucru tragic în orice moment. Ştiu că am trecut şi pe lîngă nişte băieţi adunaţi în gaşcă…mi-era teamă. Dar ţi-am spus, continuam să merg şi teama asta parcă mă împingea de la spate, parcă îmi dădea şi mai mult curaj.

- Voiai să ţi se întîmple ceva rău?

- Ce întrebare mai e  şi asta?!

- Tu doar răspunde.

- N-nu…nu îmi doream să fiu omorîtă sau violată, dacă la asta te gîndeşti!

- Simţeai că poţi păţi ceva nasol în orice moment, nu?

- Da…

- Şi mergeai înainte, nu te opreai, nu aveai de gînd să te-ntorci în noaptea aceea acasă…

- Nu voiam să mă mai întorc acasă!

- Ba da. Sigur că da. Ai ştiut că o să te-ntorci din momentul în care ai ieşit pe uşa aia metalică.

- Bazaconii.

- Fii sinceră cu tine însăţi. Voiai să păţeşti ceva rău?

- …

- Am să-ţi spun apoi şi de ce te-am întrebat asta.

- Cred că…nu ştiu, nu ştiu! Poate că da! Poate că voiam să se întîmple ceva, dar numai pentru a scăpa de aşteptarea aceea împuţită! Parcă aşteptam, eram într-o continuă încordare şi voiam să se termine mai repede, să vină finalul!

- Dar nici măcar nu ajunsesei la mijlocul cărţii…

- Exact! Speram să termin, să termin cu toată tărăşenia asta, dar să se întîmple dracului ceva şi să pot să…

- Am înţeles. Continuă.

- Vreau să-mi explici acum! Mi-ai promis că îmi explici, după ce-ţi…răspund la întrebare.

- Apare des sentimentul ăsta…de persecuţie, dorinţa de a ţi se întîmpla ceva rău. Apare mai ales atunci cînd vrei, prin asta, să te răzbuni pe cei la care ţii. Să îi faci, întrucîtva, să regrete modul în care s-au purtat cu tine, să le dezvălui o suferinţă care zace în tine de mult timp şi pe care, gîndeşti tu, o vor vedea numai printr-un astfel de mijloc. E un fel de doză dublă de durere, ca ceilalţi să o poată identifica şi diagnostica şi pe prima.

- Da…nu ştiu. Întotdeauna am simţit că nu contez prea mult în existenţa oamenilor. Că sunt unul dintre acele personaje pasagere, pe care le ţii minte o zi numai ca să le poţi uita o viaţă. Iar uneori, e frustrant. Doare.

- Ştiu.

- Ştii? Chiar ştii? Sau doar îţi faci meseria? Poate că datoria ta profesională e să ştii. Eu nu vreau să ştii, dacă o faci numai din astfel de considerente. Îmi doresc să nu ştii, să nu cunoşti, să nu simţi…dar să fii sinceră.

- Sunt.

- Şi mi-am continuat periplul nocturn prin colţurile, gîndeam eu, periculoase ale oraşului. M-au apostrofat cîţiva necunoscuţi, dar numai pentru a mă-ntreba cît e ceasul ori dacă ştiu, din întîmplare, care-i scorul meciului. Nu răspundeam la niciuna dintre întrebări, eram dezamăgită că sunt tratată cu acelaşi aer indiferent, că sunt văzută doar ca un simplu trecător. Oamenii sunt extrem de egoişti, să ştii. Ei nu o să-ţi vadă niciodată lacrimile, decît dacă acestea curg şiroaie pe obraji şi, eventual, mai scoţi şi-un chiţăit surd în timpul ăsta. Dar eu aveam torenturi de lacrimi în mine, torenturi care mă izbeau şi îmi loveau fiecare ţesut şi nimeni, absolut nimeni nu le putea vedea. Şi mă gîndeam că nici de mi-aş decupa o bucăţică, nici de m-aş împărţi într-un puzzle şi aş începe să pierd piese pe drum, nici măcar atunci oamenii nu ar vedea ce e în mine. Iar apoi…iar acum, chibzuiesc că şi eu sunt egoistă şi egocentrică.

- De ce?

- …de ce le-aş pretinde asta? Oricum, n-ar avea cu ce să mă ajute. Eu mai citesc tristeţea pe cîte un chip necunoscut, efemer şi la fel de pasager ca şi mine…dar cu ce îi schimb eu cursul vieţii, observîndu-i posmorîrea? Nu sunt în stare nici măcar să-i înalţ privirea din pămînt, darămite să-i aştern un zîmbet în colţul gurii…

- Dar ştii că nu poţi face nimic…

- Ştiu, ştiu…şi nici ei nu-mi pot face mie nimic. Sau poate…nu ştiu, e ceva straniu în toată tărăşenia asta. Eu, spre exemplu, cred că aş fi capabilă să-mi alung toată tristeţea şi lehamitea pe care o am în momentul acela, dacă un necunoscut mi-ar zîmbi aşa, din senin!

- Deci ai putea fi ajutată.

- Da!

- Dar ei nu ştiu asta.

- Nu…

- Şi poate că acel chip pe al cărui obraz întrezăreşti urme ale tristeţii ar putea fi însufleţit în acelaşi mod. Dar tu nu ştii asta.

- Nu…

- Te-ai gîndit că ştii?

- M-am gîndit că…sunt lucruri mult prea grave, încît să poată fi salvate sau eliminate…cu un zîmbet.

- Dar şi ce e în tine e grav.

- Da…

- Şi totuşi, te-ar ajuta un zîmbet.

- Da…

- Şi poate că zîmbetul ajută şi alţi oameni, nu numai pe tine.

- Eu…

- Hai. Lasă asta. O să revenim la ea. Continuă.

- Păi…rămăsesem la

-…ora şi meciul.

- Ah, da. Şi nu le răspundeam, treceam aşa, absentă, pe lîngă ei. Mă uitam la ecranul telefonului şi îmi primeam din nou răspunsul la întrebarea “de ce?”. Parcă îmi urla în faţă “Tu-nu-con-tezi”. Nu mă sunase încă nimeni, nu mă căutase nici mama…

- Şi ce-ai făcut, atunci?

- Am mai mers, am continuat să colind străzile. Deja îmi spuneam că o să scriu o carte genială bazată pe experienţa asta. Întotdeauna mi-am dorit să scriu una, ştii…

- OK, dar ce-ai făcut după?

- După…mă rog, a mai trecut o oră. Am observat că atunci cînd eşti în aşteptarea a ceva, timpul trece îngrozitor de greu.

- Într-adevăr.

- Şi l-am sunat.

- De ce?

- Nu ştiu, aveam nevoie să vorbesc cu cineva. Dar n-a răspuns.

- Ai încercat şi-a doua oară?

- …da. Mă simţeam dezamăgită. Mai dezamăgită, de fapt.

- Şi ce a urmat?

- M-am aşezat pe o bancă şi am început să plîng. M-am oprit o oră mai tîrziu şi m-am întors acasă.

- Aşa…

- Şi atît. Asta e povestea. Mama se uita la ştiri, fratele era la calculator. Mi-a aruncat un “unde ai fost?” neinteresat, nu i-am răspuns şi m-am dus în cameră.

- O poveste este întotdeauna mai mult decît frazele înşiruite care o compun.

- Ei bine, la mine nu. Aş fi vrut doar un zîmbet şi am primit…ce am primit?

- OK, dar tu?

- Eu…?

- Tu de ce nu zîmbeşti?

- Păi nu am de…

- TU de ce nu-MI zîmbeşti?

The world is great

Nu, zău, e vina mea. Am văzut în tine ceea ce voiam să văd, nicidecum ce exista cu adevărat. Îmi cer iertare…ţie şi mie.

Nedreptăţi cotidiene

Hai, lasă-mă să fiu maliţioasă. Ori…umană. Căci pînă la urmă, la asta se reduce totul. Sau nu totul, aproape totul.

Vreau să te întreb de ce crezi că tu meriţi mai mult decît cel din dreapta mea. Nu, nu-mi răspunde încă. Gîndeşte-te doar la inegalitate. La nedreptate. La neşansă. La circumstanţe şi la coincidenţe fericite. La tatăl tău şi la mama mea. La maşina lui şi la mîinile îngheţate şi vineţii ale ei. La apartamentul tău personal şi la raftul meu cu volume de beletristică. La parfumurile tale scumpe şi la hainele căpătate ale celui din dreapta mea.

Gîndeşte-te cît de corectă este viaţa şi spune-mi pe ce se bazează cînd face selecţiile şi cînd clasifică oamenii. După gradul intelectual? Atunci cum se face că mama celui din dreapta mea are două facultăţi absolvite şi cîştigă (iar “cîştigă” ăsta e impropriu spus, pentru că munceşte pentru fiecare bănuţ în parte) 800 de lei lunar, pe cînd în contul tatălui tău apar mii de euro zilnic?

De ce mama celui din dreapta mea doarme patru ore pe zi, mănîncă puţin, tuşeşte încontinuu şi îşi ţine şiroaiele de lacrimi închise în interior, pentru ca cei mici, îngeraşii ei, să nu vadă cît suferă? De ce tu, cînd te simţi deprimată, bei un whisky şi te întinzi în jacuzzi-ul tău ca să te relaxezi, dar continui să fii tristă şi să te plîngi prietenelor tale timp de cîteva ore?

Lăsaţi-mă în intoleranţa mea perpetuă, nu-mi mai pretindeţi să fiu amabilă şi înţelegătoare, să înghit rahaturile unor pipiţe de bani gata care, deîndată ce trec printr-o chestie nasoală, sunt în stare să scrie nşpe mii de cărţi despre asta. M-am săturat de dramatisme nejustificate, de mîrlănie şi de ipocrizie. Pămîntul către voi! Toţi trecem prin ghimpii şi cioburile durerii, iar unii le ducem cununa zilnic. Şi nu, nu ne plîngem de asta, nu facem mare caz din asta, nu urmărim să impresionăm niciun necunoscut cu drama vieţii noastre. Le ţinem în noi, în sanctuarul propriei conştiinţe, în lăcaşul cald al forului interior, acolo unde nu se poate pătrunde şi de a cărui existenţă nu ştie nimeni.

Maturizaţi-vă.

N-am

- Scuză-mă…ai un foc?

- Ce fumezi?

- Păi…Kent. Dar de ce mă întrebi?
- Bricheta mea din argint aprinde numai ţigări de peste 7 lei pachetul.

Rîse zgomotos şi îşi băgă ţigara în gură, grăbit, ca să poată da mîna cu ea.

- Eu sunt Pierre. Adică Petre, dar îmi place Pierre mai mult. Sună mai elegant.

- Da. Bună, Pie..tre.

- Hahaha. Bună! Pietre?

-Da, da…un melanj între cele două. Nu-ţi place?

- Ba sună…interesant.

- Uite bricheta.

- Ah, mulţumesc. Tu…?

- Eu nu fumez.

- Nu fumezi? Cum nu fumezi? De ce mai ai brichetă?

- Ca să agăţ Pierri pe stradă, tu de ce crezi?

- Hahaha…OK, dar te-ntrebam…tu…? Cum te numeşti?

Mă numesc Indiferenţă şi fraternizez cu ignoranţa. Sunt rece şi distantă, iar pielea mi-e de neatins. Am o singură moleculă vulnerabilă în mine, undeva în atriul stîng, dar e atît de mică încît n-ai s-o găseşti niciodată şi n-ai să poţi profita de fragilitatea ei. În rest, sunt impenetrabilă. Îţi place cum sună, nu? Impenetrabil. Dar dacă reformulez şi spun “de nepătruns”? Tot acelaşi efect, huh?

Ha, ce naiv eşti, omule. Îmi zîmbeşti aşa, ştrengăreşte, cu mişcări stîngaci atent calculate (care, de altfel, dacă ar fi naturale, ar fi chiar delicioase) şi cu gesturi de copil rîzgîiat. Nu mă impresionezi, străine. Eu sunt golită de sînge, vene, artere, ţesuturi şi cartilagiile din interior pentru că am decis cîndva să elimin toate “călcîiele lui Ahile” din mine, să le aspir cu o doză de antidepresive şi o gură de vodkă. Vrei să cucereşti femeia din mine, dar nu te gîndeşti că sclipirea din ochii mei care privesc mai mereu în pămînt este prefabricată. Gîndeşti că am putea să fim ceva, cîndva, undeva, cumva. Eşti un prost, căci nu vezi decît carcasa mea dintr-un soi de imaterialitate materială, care oricum sună a sec. Iar dacă te-ar duce puţin capul, te-ai apropia să-mi simţi mirosul de cafea şi plastic încins şi-ai observa că n-aş vrea să te simt la cîţiva centimetri distanţa de mine niciodată. Nu te-aş săruta pentru că buzele mele sunt amorţite şi uscate, iar ale tale nu-mi plac pur şi simplu. De ce crezi că ai putea să reprezinţi ceva mai mult pentru mine decît un străin rîrîit şi fără brichetă, întîlnit pe Olteniţei? Uite, de exemplu, ai nişte adidaşi odioşi, dar pun pariu că ai dat o groază de bani pe ei doar pentru că în spate se află cusută o siglă penibilă cu o pisică nebună care sare. Nu ţi se pare idiot să plăteşti etichetele produselor, în loc să plăteşti produsele propriu-zise?  E idiot, da.

Amabilitatea ta comportamentală mă lasă rece. Am trăit mîngîieri care păreau mai plăcute şi-am înghiţit politeţuri mult mai zaharate. Am fost privită cu mai multă dorinţă şi maltrată cu mai multă obsesie. Tu chiar nu poţi să pricepi că eşti doar un Prîslea fără merele de aur în tolbă? Am avut tăvi pline cu ele înşirate la picioare şi-am zîmbit, m-am bucurat, am fost fericită. Şi mi-am dat seama că gustul lor mă înţeapă şi-mi provoacă stări de greaţă. Ori ce-ţi spui tu, Pierre dragă? Că mănuşile mele colorate sau ruscasul  verde sunt semne clare ale copilăriei şi lipsei de experienţă din mine? Fii serios.

Dacă vrei să mă cunoşti, fă-mi o biopsie.

 

-Deci…cum ziceai că te numeşti?

Iarna (I)

Era iarnă. O iarnă dintr-aceea seacă, vîntoasă, fără prea multă zăpadă, cu temperaturi atît de scăzute încît îţi simţeai sîngele literalmente îngheţat în vene. Se întunecase deja afară, îţi mai aminteşti? Iar noi, copii încăpăţînaţi şi independenţi, dănănăiam pe străzile oraşului cîndva aglomerat, acum aproape pustiit de viaţă. Şi Doamne, cît eram de încîntaţi de miile de luminiţe  din vitrinele magazinelor, de fulgii electrici imenşi atîrnaţi de stîlpii de tensiune, de coşurile de gunoi pline cu hîrtii viu colorate care îmbrăcaseră în urmă cu doar cîteva ore tot felul de cadouri! Eram zdrenţuroşi, dar rîdeam fără să ne oprim, eram cei mai fericiţi copii. Ce ne-am mai amuzat cînd ne-am pitulat pe sub barele de acces de la metrou şi am tulit-o apoi pe scări, lăsîndu-l pe paznic să urle în urma noastră un “Hei, voi, staţi pe loc!” inutil. Iar tu, cu ghetele tale murdare, cu botul bocancului stîng dezlipit, erai de pomină. Mai ştii cum ne-au apostrofat nişte inşi în metrou şi cum o doamnă cumsecade ne-a luat apărarea, crezînd că suntem “de-ai nimănui”? Şi noi chicoteam, ne dădeam ghionturi şi ne ţineam respiraţia ca să nu pufnim în rîs. De parcă nu ştiam că acas’ ne-aşteaptă ai noştri îngrijoraţi, cu bradul probabil deja împodobit şi cu masa pusă.

Am făcut şi cîţiva bani în seara aia parcă, nu? Păcat că i-am dat pe toţi pe gumă de-aia aromată…şi acum mă gîndesc că am fi putut să luăm, totuşi, şi altceva. Aveai tu o obsesie pentru baloane de gumă. Iar tanti aceea generoasă din metrou ne-a invitat să ne petrecem Ajunul la ea, mai ştii? Mă întreb uneori cum ar fi fost seara aia dacă am fi spus “da” şi ne-am fi dus acasă la dumneaei. Îmi imaginez că avea vreo două, trei pisici în apartament. Avea paltonul plin de păr de pisică! Sau cîine…dar nu, nu, cred că era genul care iubea pisicile. Şi-apoi, mă gîndesc la brăduţul ei de-un metru, poate mai puţin, unul artificial şi împodobit cu cîteva globuleţe, eventual o fîşie de beteală galbenă. Nu cred să fi fost prea înstărită doamna aceea. Oamenii buni şi generoşi nu sunt înstăriţi. E o regulă nescrisă. Şi-n plus, mai ţii minte? Era toată îmbrăcată în negru. Pesemne că-i murise bărbatul de curînd, poate de-asta ne şi invitase la dumneaei. Se simţea singură. Nu cred să fi avut copii. Păcat. Ar fi fost o bunică genială. Ai văzut cum a observat semnul meu roşu, de la încheietura mîinii drepte? I-me-diat! Nimeni înaintea ta nu observase semnul acela atît de repede. Şi unde mai pui c-avea şi mănuşi. Parcă şi acum resimt atingerea caldă a palmei sale plinuţe şi ridate. M-a întrebat unde m-am rănit. Nu i-am zis că am căpătat semnul ăla pentru c-am uitat într-o noapte să-mi dau elasticul jos de la mînă. Ar fi fost prea…copilăresc. Voiam să capăt un aer de erou! Aşa că sigur îţi aminteşti cum i-am istorisit o poveste gogonată despre pisici rămase în copaci (vezi? de pe atunci mă gîndeam că are o pasiune pentru pisici!), urcuşuri şi alunecări periculoase pe scoarţa abruptă a pomului, salvarea şi restituirea bietei vietăţi stăpînilor etc. etc.  Ce mai rîdeai!

Şi-apoi, iarna următoare. O iarnă parcă mai rece ca precedenta, viscoloasă, cu zăpadă adunată în strat gros pe maşini, făcută grămăjoare – grămăjoare în faţa scărilor de bloc, zăpadă dintre cele despre care ne plăcea mereu să spunem că “se poate săpa în ea”.  Iar tu crescusei cu vreo zece centimetri în înălţime şi astfel, eu devenisem “cel mic”. Îţi juram că am să te întrec pînă iarna viitoare, dar nu prea mă luai în seamă pe vremea aia, nu?

Deja începusem să mergem la colindat, însă nu oricum. Mai ţii minte strategia “două deodată”? Ca să economisim bani şi ca să ne sporim profitul, ciocăneam la două uşi simultan şi cîntam în cor pentru ambele familii. Eh, se mai întîmpla să te invite în hol şi eu, care eram mai aproape de cealaltă uşă, să rămîn pe-afară, dar te-am iertat între timp şi pentru asta.  Aproape că strînseserăm bani de bicicletă-n iarna aia. Dar, din nou, te-ai apucat să-ţi iei gumă de-aia afurisită şi…eh, am lăsat-o pe iarna viitoare.

Şi ce tristă a fost iarna anului următor…

Te-ai mutat de lîngă mine. Mai întîi la cîteva staţii distanţă, apoi în cealaltă parte a oraşului şi apoi într-un altul. Mai în nord. Întotdeauna mă întrebam cum sunt iernile la tine, avînd în vedere că acum eşti mai la nord. Te invidiam pentru zăpada pe care o anunţau meteorologii uneori în oraşul tău, în timp ce aici numai vîntul rece, care ne biciuia odinioară obrajii, mai stăruia să rămînă. Te-am învinuit cîţiva ani la rînd pentru vremea urîtă din timpul celor trei luni de anotimp geros. “Ai luat zăpada cu tine” îţi şopteam, adesea, cu nasul lipit de geam, sperînd că o să-mi auzi reproşul prietenesc.

Apoi a venit pubertatea peste mine, poate a picurat cîţiva stropi nărăvaşi şi peste tine.  Şi, deşi mi-era îngrozitor de dor să te văd, să-ţi vorbesc, să rîdem împreună, mă bucuram că nu eşti lîngă mine în astfel de momente. Vedeam în fiecare zi cum mă schimbam, cum pubertatea îmi aducea în desaga ei imensă coşuri pe frunte, centimetri în plus prin diferite părţi ale corpului, pilozităţi dubioase şi alte probleme de acest fel. De alergat, nu mai puteam alerga în voie, căţăratul în copaci îmi punea deja oareşce dificultăţi, la orele de sport băieţii mă priveau ciudat cînd voiam să joc fotbal cot la cot cu ei şi, poate cel mai enervant lucru dintre toate, auzeam în permanenţă, precum o melodie nesfîrşită în surdină, aceeaşi propoziţie: “Eşti domnişoară mare acuma”.

Au mai trecut încă vreo două ierni peste mine, peste tine, peste pubertatea noastră pe care n-am apucat să o împărtăşim, peste mîinile noastre vizibil mai mari şi mai puternice. Aveam 15 ani, treceam la o altă etapă a vieţii: mult disputatul liceu. Te-am sunat să te întreb cum eşti, unde ai intrat, ce ai făcut. Mi-ai răspuns cu o voce de puşti timid “Ai să afli, dar nu acum”. Şi să ştii că eram extrem de nedumerită în ziua aceea şi-n cele ce-au urmat! Şi furioasă. Da, furioasă pentru faptul că mi-ai închis atît de brusc, fără nicio explicaţie. Dar a venit iarna…frumoasa şi draga noastră iarna, cea care ne-a despărţit şi care, la fel de bine, ne-a reunit.

Nu te-am recunoscut în ziua aceea înnorată de decembrie. Am trecut pe lîngă tine, deşi-mi zîmbeai familiar, un zîmbet fermecător, care îmi dăduse fiori. Îi pusesem însă pe seama frigului de afară şi a faptului că începuse să fulguiască. Primii fulgi de zăpadă…ai văzut? Ai adus zăpada cu tine!

Ai venit după mine, m-ai prins de mînă şi mi-ai spus ceva ce nu mi-ar fi spus poate nimeni…sau, oricum, nu ar fi avut acelaşi sens: “Uituco, îţi mai laşi elasticele de păr să-ţi sugrume încheietura noaptea?”.

Şi am rîs, Dumnezeule, cît am rîs! Beam ciocolata caldă împreună, stam faţă în faţă, exact ca odinioară, lîngă geam, să putem privi afară, să contorizăm fulgii, să ne facem planuri pentru tot restul zilei. Dar erai un altul, iată-te, un puşti, prietenul meu din copilărie plus cinci ani în cîrcă…erai schimbat, atît de schimbat. Şi vedeam, simţeam cum încercam amîndoi să ne purtăm fireşte, să ne regăsim apropierea de acum cinci ierni… Dar mă priveai într-un anume fel sau mă vedeam în ochii tăi într-un anume fel. Şi zîmbetul, zîmbetul tău era schimbat, ca şi tine, spunea alte cuvinte, rostea alte taine…

Lines

- Hey, wait! Hey…I love you!

-You know, I…I’m really starting to hate that word. The way people use it, like you and my dad. Like you just say it and  it makes everything better, like you just say it and everything goes away.

-Just tell me what I can do.

-You’ve already done it.

- Îţi imaginezi cîtă dezamăgire provoci?

- Nu-mi pasă.

“Eu nu citesc Coelho, eu sunt entelectual!”

Spunea un stimabil domn astăzi că intelectualul zilelor noastre este cel care este împotriva a tot şi a tuturor. Lucru cît se poate de adevărat, mi-am spus plină de emfază.

Ce toleranţă, ce răbdare, ce încercare de înţelegere şi capacitate de analiză, ce atîta gîndit, bă “boule”? Eu sunt împotriva sistemului, a lui Eminescu şi a oamenilor, în genere. Eu pot, pentru că eu SUNT, pe cînd tu nu poţi, pentru că tu NU EŞTI. Ce elita mea de viaţă?

M-am gîndit astăzi la ce a vrut să spună nenea ăla inteligent cînd a grăit cuvintele “Renunţaţi să mai fiţi elitişti. Dacă vreţi să fiţi intelectuali, duceţi-vă la Litere”. Şi mi-am dat seama, încă o dată, cît de prinşi în ţesătura groasă a prejudecăţilor suntem cu toţii. S-au schimbat priorităţile, s-au schimbat tendinţele fiecăruia, s-au schimbat pînă şi cele cîteva principii care mai existau. Acum suntem tentaţi să criticăm, să privim cu fruntea încruntată “orice”-ul care nu corespunde “ceva”-ului nostru, să măturăm cu violenţă tot ceea ce auzim de la cei din jur că e “naşpa, frate”. Noi am renunţat să mai cercetăm, să mai citim despre un anume subiect, să mai vedem cu proprii ochi, să auzim cu propriile urechi. Ne supunem, aşa cum spunea cel pe care-l pomeneam la începutul postului, unui elitism exacerbat, fără ca măcar să cunoaştem cu adevărat “elitele”. Mărşăluim încrezători, cu pieptul umflat şi cu paşi mari, în trupă cu societatea, cot la cot cu speculanţii, ignoranţii şi aroganţii fără cusur. De ce l-aş mai citi pe Eminescu, devreme ce toţi din jurul meu îmi spun că e supraevaluat şi că, în fond, nu-i aşa extraordinar? Coelho?! Come on, pot mai mult de atît, doar nu consum “cultură de masă”, ca toţii imbecilii! Muzică comercială?! Eu sunt un om cu personalitate, eu nu ascult decît “no name”-uri. Şi lista poate continua.

Ne-am obişnuit, aşadar, să ignorăm vehement tot ce este fie prea mediatizat, fie disputat de nşpe mii de oameni înainte şi arătat cu degetul, ulterior. Problema nu este aceea că încercăm să alegem binele de rău sau, dacă îmi permit o analogie, grîul de pir şi viceversa. Dimpotrivă, e chiar o soluţie benefică. Marea problemă este că întoarcem spatele lucrurilor asupra cărora a căzut o ploaie de cuvinte peiorative, fără a ne mai sinchisi să le cercetăm, fără a încerca să ne convingem noi înşine de veridicitatea celor vehiculate. Este un lucru de bun simţ să te documentezi înainte să deschizi gura. Ţine de educaţie, pînă la urmă. Nu te apuci să te dai cu părerea despre una şi despre alta doar pentru că un anume mogul cu oareşce prestanţă a declarat la ştirile de la ora cinci că nenorocitul de Cutărescu a scris o Cutare carte într-un stil odios.

Nu mai avem răbdare cu noi înşine ori cu ceilalţi. Suntem atît de obişnuiţi cu ideea de a categorisi orice lucru, orice persoană, orice fenomen, încît, de cele mai multe ori, nu apucăm să cunoaştem nici măcar un sfert din adevăr. Noi avem un adevăr prefabricat, care ne este servit cu dibăcie de cei pe care aş îndrăzni să-i numesc chiar manipulatori în masă (sau de masă). Suntem mulţumiţi de adevărul ăsta, de folia asta de staniol care străluceşte aşa frumos şi în care ne regăsim propria reflexie de fiecare dată. Ce nu ştim noi este că nu orice reflexie a noastră ne reprezintă pe noi înşine.

Au fost cîţiva oameni, de-a lungul anilor, care şi-au pus banala, dar complicata întrebare “Da’ de ce aşa?”. Şi-au luat ochelarii, i-au pus pe nas şi-au exclamat ulterior: “Ia stai, domne, puţin! Ia stai că ceva nu-i bine”. Majoritatea, obişnuită să bage fiecare “oaie rătăcită” într-o categorie, a întîmpinat ceva dificultăţi de data asta în a-i clasifica pe stimabilii domni. Aşa că le-a spus simplu: inadaptaţi. I-a plasat undeva în afara cercului societăţii, impozanta şi măreaţa instituţie a societăţii şi şi-a continuat drumul de-a pururi drept.

Noi ar cam trebui să reînvăţăm să gîndim şi să procesăm informaţiile în mod corect. Să o luăm undeva de la…zero. Cu totul. Şi, eventual, să aruncăm prejudecăţile alea care ne omoară la gunoi. Ori în mare…a majorităţii.

[...]În comunicarea nonverbală, unul şi acelaşi mesaj poate fi transmis concomitent prin mai multe canale senzoriale. “Te iubesc” se spune, în limbaj nonverbal, prin modul de a privi (contact vizual), dar şi prin tremurul vocii (paralimbaj), prin îmbrăţişare şi sărut (atingeri corporale) şi – de ce nu? – prin semnale chimice (comunicare olfactivă). [...]

Desacralizare

Mi-am spus că de aş fi în stare să stochez în mine doar clipele care m-au făcut să rîd ori să plîng de fericire cîndva, aş avea şanse să mă salvez de mine însămi. În războiul declanşat, în lupta dintre mine şi mine, aş putea să înving. Dacă aş extrage cu penseta fiecare gînd rău, dureros sau trist şi-aş lăsa ca sîngele din locurile rămase goale să se coaguleze încet, treptat, lent, sfîrşitul tragic al calamităţii din mine ar putea să nu existe. Aş curăţa negrul din interiorul meu, mucegaiul şi petalele veştejite ale amintirilor, făcînd loc torentului care se sparge de pereţii cartilagiilor să se reverse, să năvălească în toate ţesuturile uscate şi seci. Mi-aş clăti rănile încă vii, m-aş spăla de mizeria şi gunoiul din mine.